Insomnii pe teme norvegiene (I) – Pastor Sorin Badragan

Articol de Pastor Sorin Bădrăgan

După cum era de așteptat, și în privința cazului Bodnariu au apărut voci care mai întâi au invitat la reținere până se face publică situația de fapt în familie (probabil aceștia anticipând abuzuri), pentru ca mai apoi să auzim tot mai des refrenul „Să ne vedem noi de-ale noastre, că avem mult mai multe bube decât ei.” 
Acelora care resping orice încercare de a analiza critic și a condamna politica Barnevernet-ului pentru că păcatele noastre în același domeniu sunt mai mari, le reamintesc că sunt vreo patru săptămâni de când s-a încheiat Campionatul Mondial de handbal feminin din 2015; momentan, nu mai este niciun meci Norvegia-România – la Campionat ne-au bătut de două ori și, da, ne bat la mai toate capitolele: în privința drepturilor politice și a libertăților civice, ei scorul 1, noi scorul 2 (1 este scorul cel mai bun:-), hotărâri ale Curții Europene ale Drepturilor Omului (CEDO) în 2015: împotriva României sunt de cateva zeci de ori mai multe decizii (în general, legate de proprietăți și condiții de detenție) decât împotriva Norvegiei.

E adevărat, statisticile ne sunt defavorabile, doar că nu e meci între aceste două țări! E o pistă falsă, în timp ce în condeiul unora, asta devine un soi de manipulare cu scopul de a slăbi forța valului de simpatie pentru familia Bodnariu.

Cifrele ar trebui să ne dea de gândit, dar ACUM ar trebui să fim lăsați să ne preocupăm de această realitate cutremurătoare: conaționalii noștri ce au luat drumul pribegiei pentru varii motive și-au pierdut copiii – temporar sau permanent – în condiții realmente suspecte. Părinte fiind, nu-mi pot imagina ceva mai tragic, mai devastator, o sursă mai sigură a suferinței absolute, decât pierderea copiilor. Înainte de a face o dezolantă comparație între CIFRELE celor două țări, ar trebui să ne uităm îndelung la acești OAMENI: TAȚI, MAME și la COPII care plâng și nu pot fi mângâiați pentru că lumina ochilor lor nu mai este aproape, n-o mai pot atinge.

Nu suntem așadar, nu în fața unui simplu exercițiu matematic – cât greșim noi versus cât greșesc ei, ci a unei chemări la OMENIE. Cazul Bodnariu împreună cu cazul Nan și toate celelalte ar trebui să ne strângă, nu să ne divizeze! Dar când am știut noi oamenii să fim solidari măcar în fața suferinței totale? (Nu sunt puțini aceia care neagă ororile Holocaustului)

La aceasta se rezumă poziționarea față de cel puțin aceste două cazuri care au fost mai mediatizate, Bodnariu și Nan, la OMENIE! Nu am nevoie să aștept o veșnicie să picure Barnevernet-ul informații legate de caz când îi văd, îi aud pe acești oameni de treabă care își iubesc copiii mai mult decât orice altceva, care au încercat să îi crească frumos, să fie OAMENI.

Dacă mi se cere să aleg pe de-o parte, între niște oameni a căror poveste o aud, despre care cei ce îi cunosc îndeaproape îmi spun ce oameni deosebiți sunt și, pe de altă parte, o instituție pofticioasă, nesătulă, fără stăpân, ‘fără față’, cu istorie recentă de nenumărate abuzuri, nici măcar nu clipesc să cred pe aproapele ce suspină. De aceea aleg să îmbrățișez cauza familiei Bodnariu fără să am toate detaliile: și eu sunt părinte și văd în ce lume trăim.

Încă ceva aici: mărturisesc o ‘deformație confesională’ – ca baptist, eu nu cânt ‘simfonii’ împreună cu statul, ci sunt SEPARAT de acesta; separat de stat, mă găsesc însă lângă aproapele; astfel, imboldul primar este către o suspiciune față de stat și o solidaritate cu aproapele – până la proba contrarie!

Tocmai de aceea cred că este momentul să ieșim din zona noastră de confort și să îmbinăm rugăciunea cu acțiunea (NB: ar trebui să facem asta mereu!)
Nădăjduiesc că toate manifestațiile publice pentru susținerea familiei Bodnariu și a celorlalte familii vor crește în intensitate. Nu-i drum’napoi și nici nu ne vom opri!

PS: Insomniile au fost mai lungi, cuvintele-s mai multe, însă ajunge zilei necazul ei.

Sorin Bădrăgan

Tags: